Emmy’s live blogging

Păzea, că m-a apucat nebunia! Cum nu am făcut live-blogging niciodată, m-am gândit că ar trebui să încerc şi treaba asta. Aşadar, să vedem ce iese. Oricum, pentru mine premiile Emmy sunt mega-event, ca dovadă că sunt trează la ora asta înaintată. E prima oară când plănuiesc să mă uit, şi o voi face online, aşa că dacă îmi pică interneţii, nu îmi mai merge transmisia sau adorm cu capul pe tastatură, că doar mâine azi e zi de muncă, îmi cer scuze anticipat.

(more…)

Oameni

Am cunoscut o grămadă în ultimul timp. Oameni tineri, plini de energie şi iniţiativă. Oameni frumoşi, cu o frumuseţe aparte, pe care o descoperi treptat. Care îţi zâmbesc din suflet şi te îmbrăţişează cu privirea.

Pe mulţi i-am cunoscut datorită blogului. Poate că interesele comune şi-au spus cuvântul, pentru că între ei nu mă simt ca un geek neînţeles de cei din jur. Câţiva am întâlnit şi cu ocazia Prin Timişoara noastră (v-am povestit dincolo cum a fost şi ştiţi voi care sunteţi). Alţii mi-au ieşit în cale prin intermediul job-ului, oameni care promovează lucruri mişto şi o fac cu pasiune.

Scria Dan un post tare cunoscut la un moment dat, care a făcut înconjorul interneţilor – Generaţia rataţilor. L-am citit atunci, la vremea lui, şi am rămas cu un gust amar. L-am recitit astăzi şi am zâmbit uşor. Pentru că acum ştiu că într-o mare de corporatişti mai răsar ici-colo indivizi care scapă de constrângeri, care se scaldă în libertate şi care privesc cu încredere şi nerăbdare spre viitor.  Nu predomină, dar oferă generaţiei ăsteia de rataţi un dram de speranţă. Şi mă fac să cred că nu suntem baş toţi pierduţi.

Eu una încă îmi ameţesc creierii cu cafele, dorm puţin, îmi tremură mâinile şi îmi pun picături când am ochii roşii. Dar măcar mă bucur de beri nefiltrate pe terase în compania prietenilor, zâmbesc mai des decât Paris Hilton şi sunt morocănoasă doar o dată pe săptămână. Voi ce mai faceţi?

Cum ne mai îngrijim

Îmi pasează Nebu o leapşă dubioasă pentru mine, fiinţă feminină pe jumătate, vrând să ştie care sunt ritualurile mele de frumuseţe. Eh, deşi după n-şpe mii se ani adolescentini de citit Cool Girl şi încă câţiva de Cosmopolitan am mai prins şi eu nişte şmecherii, tot dezorganizată în propriile-mi tabieturi sunt.

Ca să începem cu produsele fără de care nu aş putea să trăiesc, în categoria asta intră antiperspirantul (Dove sau Garnier, în funcţie de ce găsesc la magazin), crema de corp, balsamul de buze şi şerveţelele demachiante. Mno, asta pe lângă pastă de dinţi, gel de duş, săpun lichid şi şampon, cele clasice de altfel. În ceea ce priveşte make-up-ul nu obişnuiesc să îmi desenez forme şi culori pe faţă, din cauză că nu mă pricep, aşa că mă limitez la pudră şi rimel pentru ocazii speciale. Când eram în liceu şi mă credeam mare rockeriţă nu ma dezlipeam de dermatograf (negru, ofcors), acum mi-a trecut. Am avut la un moment dat şi obsesia luciurilor de buze, dar şi aia mi-a trecut. Deşi chiar şi acum găseşti cu uşurinţă unul pe la mine prin geantă.

Şi să vorbim despre păr. Deşi al meu la origini a fost minunat, după ani de vopsiri şi chinuri fie cu ondulatorul, fie cu placa, şi-a mai pierdut din strălucire. Aşa că acum îl las să respire vesel, mă lipsesc o perioadă de negrul întunecat şi îl afişez în toată splendoarea şatenului său închis. Îl spăl cam de două ori pe săptămână, depinde de circumstanţe. Nu sunt fană a măştilor de păr, dar sunt îndrăgostită de balsam, care mi-l face moale şi maleabil. Şi da, recunosc că din când în când mai vâr şi acum placa de întins în el, când e obraznic şi o ia în toate direcţiile.

Mai apoi avem obsesia cu cremele de faţă: am una de zi şi una de noapte. Şi gel din ăla de curăţare şmecher, care face spume. Loţiunea tonică mi s-a terminat acum ceva vreme şi nu mi-am mai luat alta, spre ruşinea mea. Le folosesc seara, mai rar dimineaţa, că tot timpul sunt în întârziere.

Nu mai ştiu ce să vă zic. Când îmi mai aduc aminte mai folosesc şi gel anticelulitic şi cremă de mâini. La manichiură şi pedichiură e simplu, îmi tai unghiile şi gata, rar mă screm să le dau cu lac incolor. La cosmetică am fost de două ori în viaţa mea, şi aia ca să mă fardeze tanti frumos, să fiu mândră pe la chefuri. Până şi de tuns mă tund în ultima perioadă (a se citi de mai mult de un an) singură, având în vedere că nu fac decât să scap de vârfurile despicate (care se despică acum mult mai rar, datorită balsamului de care vorbeam mai sus). O singură dată am intrat într-un solar şi nu am fost deloc mulţumită. La saună îmi place cât de cât, dar tot o singură dată am fost. Recunosc însă că m-aş duce la un facial de ăla şi la un masaj de relaxare.

Acestea fiind spuse, înainte să pasez leapşa ţin să precizez că nu ştiu cum se face că noi fetele aruncăm un sfert dintre produsele de machiaj sau cosmetică pe care mi le cumpărăm. Eu tot timpul găsesc pe te miri unde creme pe jumate consumate expirate de doi ani, luciuri de buze de când eram în liceu şi farduri de când mă visam prinţesă. O fi caracteristic muierilor. Le invit să vorbească despre tabieturile lor pe Ada, înainte să plece în concediu, şi pe Adeline, care s-a sărbătorit recent.

Muzică

Sau două melodii care mă obsedează zilele astea.

Carla Bruni – Quelqu’un m’a dit

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Kings of Leon – Revelry

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

În altă ordine de idei, mi-am resuscitat contul de LastFM. Şi am luat o pauză de Twitter. Deci nu, nu am păţit nimic.

Chelnerului

Băi, eşti al naibii de frumos. Frumos în sensul ăla evident, nu frumos în sensul ăla de eh, hai să îţi descopăr frumuseţea interioară. Frumos în sensul de stai puţin să te pozez pentru coperta Esquire. Bronzat, înalt, perfect. Aşa te-aş fi luat şi te-aş fi întins pe iarba de lângă vapor încât nici nu îţi imaginezi. Păcat că eu nu mă îndrăgostesc niciodată de băieţii al naibii de frumoşi. Mie îmi plac doar băieţii ăia care au fost deja stricaţi de altcineva.

Cum îţi pierzi sinceritatea, ca blogger?

La început e frumos. Ai zece cititori, dintre care cinci prieteni. Scrii despre tot ce îţi trece prin cap, de la cât de enervat e vecinul de deasupra până la cât de tare îţi urăşti jobul. O faci cu umor sau cu amărăciune, dar o faci sincer. Îţi arunci sufletul în postul respectiv, îţi dezvălui sentimentele într-un exhibiţionism eliberator, care îţi face plăcere. Problemele apar atunci când vecinul de deasupra şi şeful încep să te citească.

Când m-am apucat de sportul ăsta nici nu îmi trecea prin cap că blogul e ca o carte de vizită. Nu îmi imaginam că o să mă sune lumea după ce public o postare niţel sentimentală să mă întrebe dacă sunt ok sau că o să mă bată la cap să le spun despre cine era vorba în postarea respectivă. Nu mă gândeam că mă vor citi prietenii, colegii de lucru, sau că acei comentatori anonimi vor căpăta la un moment dat un chip şi mă voi înşira cu ei la bere. Mă gândeam doar că acel colţişor virtual e al meu, un loc unde mă pot exprima liber şi pot interacţiona cu cei interesaţi.

Pe măsură ce trece timpul, mi se pare că devine tot mai greu să fii sincer, ca şi blogger. De aia îmi place mie de cei care şi-au păstrat aciditatea şi sinceritatea, cel puţin aparent, şi după ce au devenit cunoscuţi în online (moamă ce dubios sună asta). Deşi stau şi mă întreb uneori dacă înainte să apese post nu se gândesc şi ei de două ori.

Eu una am renunţat la câteva posturi fie pline de frustrare de-a lungul vremii, fie mult prea plângăcioase sau mâţâite. Chiar dacă nu mi-au plăcut unele persoane sau proiecte, nu le-am desfiinţat pe blog. Când ajungi să îţi cunoşti personal cititorii sau comentatorii parcă nu mai e baş aşa uşor.

Voi ce ziceţi? Rămâneţi la fel de sinceri chiar şi după ce vă mărturiseşte mama sau colega de clasă că vă citeşte?