Iubita amicului meu

Nu ştiu cum se face, dar mie de o vreme mi-e tot mai uşor să stabilesc conexiuni mult mai rapide cu băieţii, şi nu cu fetele. Sunt parcă mai deschişi, mai sinceri şi mai simpli. Nu simpli într-un sens peiorativ, ci în sensul că te acceptă mai uşor şi te judecă mai puţin. Tocmai de aia îmi place să ies cu ei la bere, să joc cu ei cruce şi să ne amuzăm de populaţia feminină care abundă în birturile şi cluburile pe care le frecventăm. Poate că mi-e mai uşor şi pentru că sunt o fiinţă introvertită, iar cu majoritatea fetelor it’s all about feelings baby. Şi I don’t do feelings, decât în cazuri extreme. [Nu, asta nu înseamnă că relaţiile mele sunt superficiale. Dacă nu plângem, nu ne îmbrăţişam şi nu vorbim despre dragoste o dată la două zile, nu înseamnă că relaţia noastră de prietenie nu e sinceră. Vorbim şi despre astea când e cazul.]

De-a lungul timpului am avut doi prieteni buni. Unul în liceu, celălalt acum, de ceva vreme bună deja. Şi de fiecare dată când îi acaparează câte o fătucă, nu îmi pică baş bine. Pentru că fătuca care mi-a acaparat prietenul din liceu a făcut-o brusc, fără milă, mi l-a luat şi nu mi l-a mai dat înapoi. Şi a durut foarte tare.

Acum, de fiecare dată când apare o nouă potenţială iubită în viaţa amicului meu, o privesc suspicios. Pentru că el e minunat şi nici o fată nu va fi niciodată suficient de bună, dar şi pentru că mi-e frică să nu se repete povestea. Şi ea mă priveşte la rându-i suspicios, pentru că eu şi el ne înţelegem aşa de bine. Din prima cu siguranţă nu îmi va place de ea. Şi nici ei de mine. Nici din a doua sau a treia. Mai apoi însă, dacă mă conving că intenţiile-i sunt sincere, iar el e fericit, trec peste. Încerc să o cunosc. Când se ceartă şi ştiu că ea are dreptate, încerc să îl fac şi pe el să înţeleagă asta. Nu îmi iese tot timpul, dar îmi dau silinţa. Da, mă enervează când mă sună să îmi zică că nu mai iese cu mine în oraş pentru că se duce la ea. Sunt sigură că şi pe ea o enervează când îi spune că nu poate să o vadă pentru că se întâlneşte cu mine. Dar dacă lăsăm orgoliile la o parte pentru puţin timp, reuşim să înţelegem cu toţii cum stă treaba. Să acceptăm situaţia, aşa cum e ea. Pentru că, fără orgolii, totul pare dintr-o dată mai simplu.

Atât. Ideea a pornit de la Cristina, a trecut pe la Raka, Tomata (articol la care a reacţionat şi Alex Negrea) şi Crinutza. Mai aveţi şi alte păreri?